Nu sînt un cititor
avizat, nu aş putea, cel puţin în starea de maturare intelectuală în care mă
aflu, să particip la vreun maraton al lecturii, m-ar descalifica din start
ideea de citit-viteză. Există cărţi pe care le-am citit fluierând (chiar dacă
cu un efort speriat de a nu izbucni în râs
în liniştea bibliotecii sau sorbind
lacrimile din colţul buzelor) şi cărţi peste ale căror rânduri trebuia să trec
de două ori. Din prima categorie fac parte cele pe care le-am pus la „like” în
secţiunea despre cărţi. Asta nu înseamnă că celelalte, „read”, nu mi-au plăcut
sau nu m-au influenţat. Sigur că mi-a plăcut Cărtărescu, mai exact nuvelele din
Nostalgia, editate ca romane la Humanitas, orizonturile alea atât de familiare
şi, dintr-o dată, onirice, în care intri citindu-l (e valabil şi pentru Orbitor, dar n-am terminat decât Corpul). Sigur că mi-a plăcut romanul
Simonei Popescu, chiar dacă m-am gândit că eu nu voi mai avea ce să scriu, dacă
ea a scris asta. Chiar şi Angoasă în
civilizaţie, care mi-a dat o angoasă în toată regula. Şi Herta Muller, cu
toate că la început m-am întrebat de ce a luat Nobelul, ce limbă e asta cu care
scrie. De fapt, am pornit cu gândul de la Zenobia. Şi mi-am zis că despre
acest roman nu pot vorbi decât în vis. Şi totuşi, îndrăznesc s-o fac, la lumina
conştiinţei diurne de doişpe noaptea, când ar trebui să-mi completez notele de
subsol ale mult aşteptatei lucrări de licenţă, care, că tot veni vorba, mi-a
produs şi multă bucurie, pe lângă stres. Cartea aia e dată dracului, pentru
mine a constituit o experienţă curat mediumnică. Nu ştiu cât m-au influenţat
spusele Ioanei Pârvulescu de pe copertă, cum că n-ai putea s-o înţelegi decât
în vis or something (scuzaţi limbajul de cartier!), nu pot să le reproduc
riguros. Am avut un vis prin care am ştiut că mă găsesc în fundul hăului care e
inconştientul. Locul ăla unde nu ajunsese vreodată vreo undă de lumină, unde
colcăie şerpi şi alte lighioane. Încerc să exprim prin imagini cunoscute şi îmi
dau seama că sunt prea săracă pentru a descrie starea pe care am avut-o când
m-am trezit plângând. Şi de ce spun eu că musai acel vis, coşmar, de fapt, ar
avea vreo legătură cu cartea? Ce dacă s-a întâmplat în timp ce o citeam sau
imediat după? Ei bine, a fost ceva ce n-am mai trăit niciodată: eram cu cartea în
mână; o lăsam lângă mine şi puneam capul pe pernă; începeam să visez
instantaneu; mă trezeam, pentru că nu era un somn greu; iar citeam şi oricând
puteam să mă apuc din nou să visez; atât îmi amintesc: uşurinţa cu care treceam
de la o stare la alta, parcă dansam. Imaginile pe care ţi le provoacă acea
carte nu au noimă decât în vis, cel puţin pentru mine. Gellu Naum spunea undeva cu ciudă, într-un manifest de demult, că nu se poate dezbăra de literatură. Ei bine, pentru mine "Zenobia" nu e nici pe departe literatură. Mai putea să mi se întâmple aşa ceva doar prin hipnoză.
Nu-mi plac cuvintele diurne, felul cum am scris aici. Poate îmi voi face curaj să scriu după cum bate vântul. Am zis să spun şi eu ceva inteligibil, doar-doar o înţelege cineva.
Nu-mi plac cuvintele diurne, felul cum am scris aici. Poate îmi voi face curaj să scriu după cum bate vântul. Am zis să spun şi eu ceva inteligibil, doar-doar o înţelege cineva.