duminică, 2 iunie 2013

Tema pentru cursul de jurnalism narativ


Am foarte multe fotografii cu mine de la stadiul de nou-născut până pe la cinci ani. Frumuşică, adorabilă, uneori, dezinvoltă sau chiar fericită. De la 6 ani începând, sînt tot mai puţine, uneori doar una pe an, de la serbarea de premiere. Coroniţa - o permanenţă în gimnaziu. Cu toate astea, niciun zâmbet. Doar o grimasă. Toate zâmbetele le-am rupt, atunci când n-am putut să le stăpânesc.
Îmi amintesc de una din clasa a doua: şorţuleţul şifonat (era de plastic veritabil) şi dinţii, în spatele unei strâmbături cauzate de soarele ce-mi bătea în ochi, aşezaţi parcă de un copil în joacă. Cei de lapte nu voiseră să cadă (poate nu voiam să cresc), ceilalţi ieşiseră  lângă ei, la nimereală. Cam aşa era definită problema de cei mari.
Dintr-a  doua eram şefa clasei, realeasă în fiecare an. Îi scriam şi apoi îi ştergeam după câteva rugăminţi pe cei care vorbeau când profesorii erau plecaţi şi mă lăsau pe mine de pază. Aveam mereu două-trei prietene apropiate, cu care râdeam cel puţin o oră în faţa blocului când veneam de la şcoală. Şi o gaşcă extinsă şi mixtă pentru alte activităţi recreative.
Dacă mă scoteai din clasa mea, nu mai eram decât o fată urâtă şi timidă. Îmi rămâneau universurile paralele din cărţi, dar gândul de a deveni scriitoare era subminat de autoritatea celor care făcuseră asta înainte. Uneori era într-adevăr apăsător, chiar scrisesem undeva că nu sînt bună de nimic. Dar de cele mai multe ori rămăsesem la fel de veselă ca în copilărie, mereu dornică de-a umple „vidul zilelor”, cum spune Max Blecher, scriitorul cu care m-am înfrăţit pentru lucrarea de licenţă.
Nu eram ţinta răutăţilor copilăreşti, cum se plâng alţii. Fratele meu, însă, cu care eram în conflict exact din momentul când fusese adus de la maternitate, mă ajuta din când în când, mai subtil sau direct, să-mi amintesc de motivul pentru care era mai bine să nu deschid gura. Şi-mi mai amintesc de un ţigan cam de vârsta mea, care îmi spusese „dinţoaso” când trecuse pe lăngă mine, fără să ne fi cunoscut.
În liceu nu am mai suportat să urăsc chipul din oglindă. Cât despre corp, aveam parte de admiraţia şi invidia colegelor şi de cuvinte obscene, ba chiar şi gesturi, din partea unor bărbaţi necunoscuţi, pe stradă, chiar dacă purtam tricouri cât mai lungi şi cât mai largi. M-am apucat de o cură de slăbire drastică, dar asta e altă poveste.
I-am convins pe părinţi să mă ducă la un ortodont. Aveam 16 ani. Aparatul era unul mobil, eficient pentru copii de 7 ani, dar asta găsisem la Constanţa. Tata îl cunoştea pe medic şi se spunea că e cel mai bun. Peregrinările între Mangalia şi capitala de judeţ mă fascinaseră. Savuram solitudinea pe străzile oraşului îndrăgit  de poetul Ovidiu şi mă gândeam la colegul Ovidiu de la A cu deznădejde.
La terminarea liceului am stricat cheful întregii clase de fete în frunte cu dirigu’ pentru că am refuzat să mă pozez. Nu am nici fotografia de la banchet: în ultima clipă împrumutasem o rochie neagră, de ocazie, cum nu am mai îmbrăcat de atunci (Corina era plină de bani, tatăl ei fusese vaporean) şi îmi pusesem în păr două agrafe ordinare, de la mama Elenei, după ce stricasem cocul pe care mi-l făcuse mama. Cred că arătam bine.
Dar aparatul acela nu fusese eficient, aşa cum am spus: fie că nu îndreptase dantura, fie că dinţii se deplasaseră la loc. Şi starea mea rămăsese aceeaşi. „ Arăţi bine oricum, ce-ţi trebuie”, spunea mama. „Băieţilor nu le plac fetele cu aparat”, mă informa prietena fratelui meu. „O să faci paradontoză”, mă avertizase dentistul care îmi reparase o carie. „E prea târziu, e prea târziu...” se auzeau voci neidentificate.
La 29 de ani am găsit o doctoriţă cam de vârsta mea, care a acceptat să nu-mi ia şi pielea de pe mine şi mi-a pus un aparat ortodontic fix pe maxilar. L-am purtat doi ani, cu sentimentul că sunt o curajoasă şi că, oricum, sînt mulţi ca mine. Încă 3 ani am avut o gutieră de plastic, pe care mi-o puneam mai întâi permanent, apoi doar noaptea, din ce în ce mai rar. Acum mi-am adus aminte că trebuia să mai trec pe la cabinet. Dinţii nu mai sunt de mult o prioritate.
Mi se spune că râd cu toată faţa, ba chiar  cu tot sufletul.

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu