miercuri, 28 august 2013

How do I look? (Atenţie! Conţinut cu potenţial comercial!)


După câteva telefoane de sprijin, reuşesc să identific locaţia unde se găseşte cabinetul vestitului stilist de la „Românii au talent”, Florin Hârsan. E într-un bloc, la parter, dar nimic nu indică pe dinafară importanţa lăcaşului de înfrumuseţare.

Găsesc un apartament cu trei cameredestul de cochet. (Uite, ce înseamnă să nu-ţi notezi amănunte, să nu ai, cum s-ar zice, conştiinţă jurnalistică!) Oricum, nimic care să mă uimească.

Mă întâmpină o fată căreia îi mărturisesc că eu sunt cea care telefonase de mai multe ori: o dată pentru programare, a doua, pentru exprimarea nehotărârii („Nu vreau o schimbare majoră, m-am mai uitat aseară în oglindă, m-am mai gândit, nu e o treabă demnă de cel mai talentat stilist, poate altcineva ar fi mai potrivit” etc.) şi apoi pentru a mai întreba încă o dată dacă e sigură că strada Octavian Goga nu e Lucian Blaga,  cum se numeşte staţia unde coborâsem. Îmi spune să aştept puţin şi mă bucur că pentru prima oară după mult timp am venit mai devreme la o programare, în loc să întârzii.

O altă domnişoară, mai amabilă decât prima, se gândeşte să-mi ofere o revistă pentru umplerea timpului şi accept cu încântare.

A! Un amănunt! Holul, unde stau şi eu pe o canapea, e plin cu diplome de-ale lui Florin. Observ şi o fotografie cu el, un fel de poster.

În sfârşit, trece pe lângă mine şi maestrul! Îmi spune „Sărut mâna”, în fugă, dar privindu-mă în ochi. Îi răspund zâmbind, degajată, dar destul de emoţionată. Nu m-a mai tuns un bărbat de vreo zece ani, iar cel care se ocupase de părul meu atunci nu era nici pe departe la fel de celebru şi atrăgător, iar după nefericita experienţă mă tunsesem 1, cu maşina unei prietene.

Florin îi explică uneia dintre fete ce fel de pizza vrea pentru masa de prânz. Eu stau cu nasul în revistă, chiar preocupată de un articol şi mă întreb cârcotaşă dacă se vor pune pe mâncat sau îşi va aminti că am programare. Se întoarce la mine şi mă întreabă când m-am spălat pe cap ultima oară. „Aseară.” „Doar o uzi!”, îi cere unei alte fete. Trec într-o încăpere ce fusese probabil concepută ca bucătărie şi primesc un tratament de doamnă: udatul părului, îmbălsămare şi persoana a 2-a plural, dar şi reclamă ascunsă la produsele profesionale pe care le vinde, probabil, salonul, ca răspuns la întrebarea mea: „De câte ori e recomandat să ne spălăm pe cap?”

Observ că nu arăt penibil cu prosopul aşezat în formă de turban, ba chiar îmi stă bine şi mă gândesc că acest lucru se datorează luminii din salonul de coafură unde mă mutasem după spălare. Doar ce terminasem cu scobitul în urechi (o rugasem pe fată să-mi dea ceva să mă şterg, căci nu suport să-mi intre apă, din copilărie, de când făceam scufundări în mare care se lăsau cu otită) şi apare şi Florin. Ce se întâmplă cu o altă clientă de lângă mine, care stătea cu vopsea în cap, nu ştiu, dar ea dispare total din câmpul meu vizual.

--Florin, îmi pare bine.

--Diana, şi mie îmi pare bine.

Cabinetul e vestit pentru faptul că muzica e dată tare şi că stilistul mai şi dansează. Ei, nu ştiu de ce, dar mie nu mi-a dansat. Dar cum nu i-au stat mâinile, nu i-a stat nici gura. M-a întrebat mai întâi cum vreau să-mi stea părul, ce-mi doresc de la tunsoare.

--Cea care m-a tuns înainte mi l-a filat  la spate, chiar dacă eu îi cerusem scări.

--Lasă indicaţiile tehnice, tu spune-mi cum vrei să arăţi la final.

--În faţă e o.k., vreau să-mi stea frumos şi la spate! (Cam cât de explicită am fost?!)

M-a întrebat cât poate să ia din lungime şi s-a apucat de treabă.

Au început discuţiile despre scalp (n-avusesem de lucru şi i-am spus că-mi cade părul, de-aia l-am scurtat): „Trebuie să te duci la un dermatolog, trebuie să schimbi şamponul (aud din nou despre produsele profesionale), trebuie să te usuci cu peria şi cu foenul, chiar dacă nu-ţi place, îţi arăt eu cum, clientele noastre trebuie să fie pe măsura noastră, trebuie să uiţi tot ce ştiai până acum despre părul tău, de exemplu că aerul fierbinte este dăunător.

-- Ai o problemă cu glanda?

„Avem multe glande, mai ales eu”, îmi trece prin minte)

--Ştii care e singurul muşchi din corp care nu poate fi controlat?

--Sunt mai mulţi, îngaim, dar nu sunt auzită.

--Muşchiul firului de păr.

Enormă cantitate de informaţie, mai ales pentru cineva care a urât şcoala, după cum aflu mai târziu dintr-un articol. Toată avalanşa asta de nestăpânit nu te poate duce decât la impresia de minte sclipitoare, dacă nu ai sta puţin pe gânduri să o filtrezi. E o tactică extraordinară de intimidare a partenerului, pe care eu, intelectuală ruptă-n coate, nu mi-o permit. Florin este, desigur, foarte inteligent, dar spune cu nonşalanţă destule baliverne. Una pe care mi-o amintesc este că părul nostru poate fi comparat cu rufele, după spălare rămân mulţi microbi care trebuie distruşi cu aer fierbinte, aşa cum hainele trebuie călcate cu fierul încins.

--De ce eşti Gică contra? mă întreabă, mirat că tot găsesc contraargumente sau îi mărturisesc că n-am să mă grăbesc să-i urmez anumite sfaturi, de exemplu n-am să stau la cozile deprimante de la dermato-venerologie ca să găsesc un remediu pentru bubele din cap, de fapt, presupusa mătreaţă pe care o ţin bine mersi sub control, dar care, după spusele stilistului, ar putea să ducă la o fatală chelire (calviţie, precizează el). Îi explic că doar vara îmi cade părul, iarna putând să mă bucur de o claie greu de uscat.

Nici nu ştiu când trece timpul disputelor, că lucrarea e gata.

--Îţi place, fată?

Nu răspund din prima, crezând că vorbeşte cu vreo colegă subalternă. Repetă întrebarea, ce reuşeşte să mă înduioşeze prin tonul care cere încuviinţare.

--Am să văd eu dacă acasă îmi va sta la fel, răspund sceptică, zâmbind uşor.

--Păi n-am făcut nimic complicat, ţi-am explicat doar. Te rog foarte mult să te duci la dermatolog şi ai grijă ce faci cu tanti Jeni (aşa o botezase pe cea care mă tunsese înainte), să nu-mi stricaţi munca.

Îmi cere mai puţin decât mi se spusese la început că ar costa, poate pentru că nu mă spălase. Îi plătesc fetei 100 de lei şi aştept restul. Mă gândesc cum să fac, să plec fără să mai iau nimic sau să-i dau lui bacşişul în mână. Îl văd angajat într-o discuţie cu alţi clienţi, dar îi întind banii. Îi ia repede şi-i bagă în buzunar, salutându-mă la fel de grăbit şi, totuşi, la fel de prezent ca la venire.

Ajunsă acasă, mă tot întorc pe toate părţile. Îmi fac poze. E o tunsoare destul de originală. Nu m-aş fi gândit să cer asta, dar, oricum, mi-am dorit ceva asemănător, chiar dacă  i-am explicat prea bine. Îmi satisface pasiunea  pentru tunsorile scurte, dar şi  nevoia de a-l lăsa să crească din nou. Atenuează defectele şi înfrumuseţează trăsăturile. Muncesc puţin să îl aranjez cum îmi spusese şefu’.

A doua zi îmi doresc să-l sun să-i spun că e o freză foarte tare. Dar n-o fac, din comoditate sau mediocritate.