joi, 16 ianuarie 2014

La TVR


Duminică, după frumosul eveniment în familie, prin care, în sfârşit!, am reuşit să ne adunăm vreo sută sau două, poate chiar trei (cine sînt eu să dau cifre?) şi ne-am luat la revedere de la Sandu (Alexandru Popescu, cel care a făcut greva foamei 23 de zile în faţa Teatrului Naţional) ne-am gândit să fim eficienţi.

 Se anunţase o plimbare la Şosea, dar forţele de ordine erau deja  într-un număr impresionant, aşa că ne-am împrăştiat care pe sub pământ, care la suprafaţă, să nu dăm prilejul forţelor să se descătuşeze.

La metrou ne-am cam dat în stambă. Am afişat un banner cu “Uniţi Salvăm!” şi ne-am tras în poză. Paznicul ne-a atras atenţia că nu e voie, iar eu l-am întrebat dacă cerşetoria e permisă. M-a întrebat, ca reacţie, cu cât sîntem plătiţi să protestăm, iar eu, ieşită din pepeni, i-am explicat de ce fac asta. Mi-am promis să stau mult mai chill de acum încolo.

La TVR în faţă au apărut câţiva jandarmi, dintre care doi s-au apropiat în calitate de negociatori. Unul dintre noi, un tip foarte amuzant, a început să le expună acestora povestea vieţii lui. Cum a dat la facultate ca să nu facă armata, cum a renunţat la facultate, că nu îi plăcea, cum a fost huligan, dar s-a cuminţit. La un moment dat s-a aşezat în spatele unuia dintre negociatori şi ne-a chemat pe toţi, că a rupt cordonul.

Atmosfera nu s-a detensionat de tot. În timp ce doamnele care ştiau cu ce se mănâncă activismul tot încercau să ia legătura cu cineva din televiziune, intrau şi ieşeau din clădire cu unele promisiuni, noi discutam, mai făceam o poză, ne mai indignam.

La un moment dat am exclamat aparent retoric: “Jandarmii aştia n-or avea şi ei părinţi la ţară?!”, moment în care un negociator s-a sesizat destul de supărat.

 “Aproape toţi avem. Unii dintre noi mai câştigă un ban de pe pământ.”

“Păi v-ar conveni să îi târască aşa, în satul lor, ca la Pungeşti?”

“Nu ne-ar conveni, dar ce să facem?”

“Să vă daţi demisia!”

“Păi ne daţi dumneavoastră locuri de muncă? Avem rate de plătit.”

“Da. Aveţi dreptate. Ziceam ce-am făcut eu când n-am mai suportat: demisia!” Am vrut să-i mai sugerez ca variantă de lucru să întoarcă armele dinspre Noi împotriva Lor, dar am renunţat, că intervenise cineva în discuţie şi mi se părea, oricum, o utopie.

Chiar dacă anunţaseră că un car de reportaj va pleca spre Universitate, nu am crezut şi am rămas pe poziţii. “Vrem să vorbim, zicea Alex Alexe, cu cineva care are putere de decizie, să ni se dea socoteală” (în legătură cu atitudinea unui angajat care sictirise o tânără ce sunase să solicite o ştire despre greviştii foamei din Piaţa Universităţii). Mai voiam să ştim de ce nu se mai discută despre gazele de şist, un subiect arzător, şi de ce nu se vorbeşte la ştiri despre protest.

A venit un reporter. Alexe i-a prezentat motivele pentru care eram acolo, dar răspunsul lui nu a fost de natură să ne mulţumească. Au luat două cadre, cum i-am auzit spunând, adică inteviuri. Eu eram în spatele intervievatului  şi ţineam, undeva deasupra capului său, o coală A4 pe care era imaginea cu capul de mort, simbolul fracturării hidraulice. „Viitoru-i trist cu gazele de şist.”

Am hotărât că un simplu amploaiat nu ne poate sătura setea de sânge, aşa că l-am făcut să apară, după un timp, ca prin minune, şi pe zânul Stelian Tănase, într-un palton lung, elegant, cu chipul lui blajin. A vrut să remarcăm că ceruse jandarmilor să se regrupeze, să nu ne stea în cap. A cerut să nu filmăm, că nici el nu ne filmează.

„Am venit în calitate de om.” O dată a zis că vine din piaţă, de unde s-a luat interviu greviştilor, apoi că vine de acasă. Ori mie îmi joacă feste memoria, ori lui.

Nu mai ştiu exact nici cine a început (sau sunt subiectivă), dar la un moment dat nu se mai înţelegea om cu persoană. Protestatarii vorbeau care mai de care, Tănase se enervase şi îl luase  pe Alexe la întrebări despre CV, după care s-a făcut că ne întoarce spatele şi pleacă. A revenit şi-a încercat să restabilească discuţia.

Eu eram tot cu foaia cu capul de mort în faţă, ţinând-o ca pe o platoşă. De zis, nu puteam să zic nimic, că nu mai aveam loc. Când erau discuţiile mai aprinse, mă trezesc că Tănase îmi smulge foaia din mână, ca mai deunăzi Băsescu cu telefonul jurnalistei. „Îu! Eu care eram cea mai paşnică!... Ce să însemne asta?” A arătat ceva invizibil cu degetul pe ea, fără nicio legătură cu discuţia sau cu ce scria acolo şi mi-a dat-o înapoi.

 Am reuşit şi eu să iau cuvântul într-un târziu, după ce stătusem cu mâna pe sus şi mă invitase chiar domnul director. L-am întrebat când a fost ultimul documentar despre gazele de şist la TVR (căci fuseseră, mama de aici aflase în urmă cu mai bine de un an despre pericol) sau ultima dezbatere pe acest subiect. A spus că se va interesa, aşa cum mai răspunsese şi altora la alte întrebări. Când l-am auzit pomenind de relansarea economica a Americii, mi s-a urcat sângele la cap şi-am mai zis şi eu vreo două, în acelaşi timp cu alţii.

Ne-a asigurat că este împotriva exploatării gazelor de şist, că susţine poziţia Franţei şi că este de partea noastră. De ce ne purtăm ca şi cum am fi duşmani? A recunoscut câteva doamne pe care le ştia de la proteste mai vechi ale istoriei recente şi lucrurile s-au mai domolit. Cineva a mărturisit chiar că sunt prieteni pe Facebook. Ne-a recomandat să-i citim blogul, să vedem ce a scris el despre acest subiect. Aproape a promis că-l va aduce din nou pe Liviu Mihaiu între bine şi rău, emisiunea fiind acum în reluare până în februarie, din lipsă de fonduri. S-a scuzat, spunând că este de o lună la conducere şi nu s-a făcut încă grila de programe.

Cum, până la proba contrară, un scriitorul este pentru mine unsul lui Dumnezeu, i-am dat răgaz  să-şi demonstreze bunele intenţii.

„Aveţi răbdare, lucrurile se fac treptat!” sau „Vreţi să promit ca politicienii?” au fost ultimele replici pe care le-am auzit, după care am părăsit rândul protestatarilor, cu gândul datoriei împlinite.

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu