Duminică,
după frumosul eveniment în familie, prin care, în sfârşit!, am reuşit să ne
adunăm vreo sută sau două, poate chiar trei (cine sînt eu să dau cifre?) şi
ne-am luat la revedere de la Sandu (Alexandru Popescu, cel care a făcut greva foamei 23 de zile în faţa Teatrului Naţional) ne-am gândit să fim eficienţi.
Se anunţase o plimbare la Şosea, dar forţele de
ordine erau deja într-un număr
impresionant, aşa că ne-am împrăştiat care pe sub pământ, care la suprafaţă, să
nu dăm prilejul forţelor să se descătuşeze.
La
metrou ne-am cam dat în stambă. Am afişat un banner cu “Uniţi Salvăm!” şi ne-am
tras în poză. Paznicul ne-a atras atenţia că nu e voie, iar eu l-am întrebat
dacă cerşetoria e permisă. M-a întrebat, ca reacţie, cu cât sîntem plătiţi să
protestăm, iar eu, ieşită din pepeni, i-am explicat de ce fac asta. Mi-am
promis să stau mult mai chill de acum încolo.
La
TVR în faţă au apărut câţiva jandarmi, dintre care doi s-au apropiat în
calitate de negociatori. Unul dintre noi, un tip foarte amuzant, a început să
le expună acestora povestea vieţii lui. Cum a dat la facultate ca să nu facă
armata, cum a renunţat la facultate, că nu îi plăcea, cum a fost huligan, dar
s-a cuminţit. La un moment dat s-a aşezat în spatele unuia dintre negociatori
şi ne-a chemat pe toţi, că a rupt cordonul.
Atmosfera
nu s-a detensionat de tot. În timp ce doamnele care ştiau cu ce se mănâncă activismul
tot încercau să ia legătura cu cineva din televiziune, intrau şi ieşeau din
clădire cu unele promisiuni, noi discutam, mai făceam o poză, ne mai indignam.
La
un moment dat am exclamat aparent retoric: “Jandarmii aştia n-or avea şi ei
părinţi la ţară?!”, moment în care un negociator s-a sesizat destul de supărat.
“Aproape toţi avem. Unii dintre noi mai
câştigă un ban de pe pământ.”
“Păi
v-ar conveni să îi târască aşa, în satul lor, ca la Pungeşti?”
“Nu
ne-ar conveni, dar ce să facem?”
“Să
vă daţi demisia!”
“Păi
ne daţi dumneavoastră locuri de muncă? Avem rate de plătit.”
“Da.
Aveţi dreptate. Ziceam ce-am făcut eu când n-am mai suportat: demisia!” Am vrut să-i mai sugerez ca variantă de lucru să întoarcă armele dinspre Noi împotriva Lor, dar am renunţat, că intervenise cineva în discuţie şi mi se părea, oricum, o utopie.
Chiar
dacă anunţaseră că un car de reportaj va pleca spre Universitate, nu am crezut
şi am rămas pe poziţii. “Vrem să vorbim, zicea Alex Alexe, cu cineva care are
putere de decizie, să ni se dea socoteală” (în legătură cu atitudinea unui
angajat care sictirise o tânără ce sunase să solicite o ştire despre greviştii
foamei din Piaţa Universităţii). Mai voiam să ştim de ce nu se mai discută
despre gazele de şist, un subiect arzător, şi de ce nu se vorbeşte la ştiri
despre protest.
A
venit un reporter. Alexe i-a prezentat
motivele pentru care eram acolo, dar răspunsul lui nu a fost de natură să ne
mulţumească. Au luat două cadre, cum i-am auzit spunând, adică inteviuri. Eu
eram în spatele intervievatului şi
ţineam, undeva deasupra capului său, o coală A4 pe care era imaginea cu capul de
mort, simbolul fracturării hidraulice. „Viitoru-i trist cu gazele de şist.”
Am hotărât că un simplu
amploaiat nu ne poate sătura setea de sânge, aşa că l-am făcut să apară, după un
timp, ca prin minune, şi pe zânul Stelian Tănase, într-un palton lung, elegant,
cu chipul lui blajin. A vrut să remarcăm că ceruse jandarmilor să se regrupeze,
să nu ne stea în cap. A cerut să nu filmăm, că nici el nu ne filmează.
„Am venit în calitate de om.” O
dată a zis că vine din piaţă, de unde s-a luat interviu greviştilor, apoi că
vine de acasă. Ori mie îmi joacă feste memoria, ori lui.
Nu mai ştiu exact nici cine a
început (sau sunt subiectivă), dar la un moment dat nu se mai înţelegea om cu
persoană. Protestatarii vorbeau care mai de care, Tănase se enervase şi îl
luase pe Alexe la întrebări despre CV,
după care s-a făcut că ne întoarce spatele şi pleacă. A revenit şi-a încercat
să restabilească discuţia.
Eu eram tot cu foaia cu capul
de mort în faţă, ţinând-o ca pe o platoşă. De zis, nu puteam să zic nimic, că
nu mai aveam loc. Când erau discuţiile mai aprinse, mă trezesc că Tănase îmi
smulge foaia din mână, ca mai deunăzi Băsescu cu telefonul jurnalistei. „Îu! Eu care eram cea mai paşnică!... Ce să însemne asta?” A arătat
ceva invizibil cu degetul pe ea, fără nicio legătură cu discuţia sau cu ce
scria acolo şi mi-a dat-o înapoi.
Am reuşit şi eu să iau cuvântul într-un târziu,
după ce stătusem cu mâna pe sus şi mă invitase chiar domnul director. L-am
întrebat când a fost ultimul documentar despre gazele de şist la TVR (căci
fuseseră, mama de aici aflase în urmă cu mai bine de un an despre pericol) sau
ultima dezbatere pe acest subiect. A spus că se va interesa, aşa cum mai
răspunsese şi altora la alte întrebări. Când l-am auzit pomenind de relansarea
economica a Americii, mi s-a urcat sângele la cap şi-am mai zis şi eu vreo
două, în acelaşi timp cu alţii.
Ne-a asigurat că este împotriva
exploatării gazelor de şist, că susţine poziţia Franţei şi că este de partea
noastră. De ce ne purtăm ca şi cum am fi duşmani? A recunoscut câteva doamne pe
care le ştia de la proteste mai vechi ale istoriei recente şi lucrurile s-au
mai domolit. Cineva a mărturisit chiar că sunt prieteni pe Facebook. Ne-a
recomandat să-i citim blogul, să vedem ce a scris el despre acest subiect.
Aproape a promis că-l va aduce din nou pe Liviu Mihaiu între bine şi rău,
emisiunea fiind acum în reluare până în februarie, din lipsă de fonduri. S-a
scuzat, spunând că este de o lună la conducere şi nu s-a făcut încă grila de
programe.
Cum, până la proba contrară, un
scriitorul este pentru mine unsul lui Dumnezeu, i-am dat răgaz să-şi demonstreze bunele intenţii.
„Aveţi răbdare, lucrurile se
fac treptat!” sau „Vreţi să promit ca politicienii?” au fost ultimele replici
pe care le-am auzit, după care am părăsit rândul protestatarilor, cu gândul
datoriei împlinite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu