Nu mai am voce. Luni postasem un dialog foarte intim şi
conflictual de pe blog. Din motive doar de blogspot ştiute, pe FB apărea foto
cu cartea lui Iulian Tănase, “Teoria tăcerii”, iar în mintea mea, comentariul
“Mai bine-aş învăţa să tac, să mor.” Ieri m-a încercat o răceală cu durere în
gât, dar am alergat prin ploaie că nu aveam umbrelă şi am înfruntat răguşeala
cu dispreţ, trăgând la greu de corzile vocale.
Mă duc de urgenţă la ORL, după ce medicul de familie îmi
spune că îl pot găsi abia mâine. Ajung cu o jumătate de oră mai devreme de
începerea programului, la 13.30, dar nicio şansă să fiu prima. Mai sunt vreo
cinci înaintea mea. Duduia pensionară căreia îi adresez cunoscuta întrebare
despre ultima persoană îmi răspunde acru şi evaziv, la auzul lipsei mele de
glas. Îmi sare în ajutor cu detalii o doamnă cam de aceeaşi vârstă, care
aştepta şi ea la rând.
Dintr-un alt cabinet se deschide cu putere o uşă şi apare ca
pe scenă o altă babă nervoasă şi cocoşată, care bombăne ceva. Şi mai nepotrivit
pare halatul alb, impecabil, de pe ea. Are un aspect îngrijit, e machiată corect
şi vopsită. Se opreşte la noi şi ne ia pe fiecare. “Păi ce, te-am pus eu să vii
de la 8? Ce-ai căutat? Trebuia să te duci acasă, să mănânci, să-ţi vezi de
treabă.” “Ţie îţi iau tensiunea şi dacă nu te calmezi, nu discut cu tine. Eu nu
trec peste cuvântul doamnei doctor, să fie clar.” “Biletul de trimitere” îmi
zice când ajunge la mine. Îi spun că plătesc şi însoţesc mişcările buzelor cu
gesturi pe care le fac stângaci. “Doamne fereşte”, îşi face cruce şi nu aşteapă
explicaţiile. Trasează semnul de fermoar peste gură, dar fără aruncatul cheii,
care funcţiona de minune la copiii de şcoală primară şi grădiniţă, pentru
câteva minute. “E cel mai bine aşa.” “Exact”, încerc şi eu să glumesc, cu toate
că nu-mi vine. “Când vine doamna doctor.” Şi trece mai departe la ceilalţi. În
urma ei rămân nedumeriri şi comentarii de tot felul. Ea intră şi iese din
cabinet, îi cheamă pe cei pe care poate să-i rezolve singură, se ceartă cu cei
nerăbdători şi mai dăscăleşte pe vreunul.
E aproape 3 şi doctoriţa n-a venit. Încurajată de primirea
pe care mi-o făcuse asistenta, mă mai relaxez în legătură cu boala mea şi mă
gândesc că mai bine m-aş duce să mă bag în pat.
Plec şi revin după
vreo două ore, cu forţe proaspete, ca să mă confrunt cu altă tură de
aşteptători. Văd că iese un nene din cabinet şi nu ştiu de unde îl cunosc. Îmi
pică fisa că l-am văzut când am venit prima dată şi i-am scris ceva pe o foaie,
în încercarea de a comunica.
După ceva aşteptare, se deschide uşa providenţială şi iese
asistenta. “Tu tot aici eşti? Hai c-o să te bag şi pe tine.” Mă aşez şi îi las
pe cei care se înghesuiesc în uşă să intre. Aud poveşti cum că se stă şi până
la unşpe noaptea. Sunt băgată într-o antecameră unde mai sunt câţiva, care cu
tampoane în urechi, care cu aparate de aerosol la nas.
“Uite, şi ea e tot cu plată” mă dă de exemplu nerăbdătorilor
care făcuseră scandal, o femeie cu figură de precupeaţă, care-l însoţeşte pe
bărbatul ei, surd de câteva săptămâni. “Bine că auzi tu, aşa mi-a zis. Păi şi ce
să fac, să umblu numai cu el, ca cu un copil mic?” se plânge femeia de gluma
nesărată a asistentei.
“Cu ţuică să se trateze. Ce tupeu, voiau să-i scot pe ăia
din cabinet, să intre ei, că plătesc. Da' cine pula mea se cred. (şopteşte puţin
mai încet cuvântul tabu, pe care îl găseşti, de altfel, pe toate drumurile la
noi în cartier) Aha, o să vedeţi voi, de luna viitoare când o să se bage
cardurile. Mai puţin de jumătate de oră n-o să staţi”, comentează asistenta, în
timp ce surdul şi nevasta sunt în cabinetul doctoriţei.
Unii o iau aşa cum e, o ştiu de mult, se pare. Un bărbat îi
spunea la telefon nevestei că e jale cu asistenta asta, ce-o căuta aici. O
pacientă o laudă prin contrast pe doctoriţă, că te faci bine numai când o auzi.
Intru şi eu în cabinet. Doctoriţa, clar, are alt stil,
complementar, parcă. Îi spun despre toate posibilele cauze, de la condiţii de
mediu la probleme existenţiale şi le ia în calcul pe toate. Oftează când se
uită la mine în gât şi îmi spune că sunt roşii corzile şi că nu se mişcă una.
Îmi dă şi antibiotic, dar fac o faţă distrusă, şi magneb6, şi antialergic, şi
expectorant, şi ulei de turnat pe gât. Să fie cu de toate.
“Te-a blestemat bărbatu”, îmi zice asistenta, în timp ce
scrie chitanţa. “Aşa fac ăştia, dacă ţipi la ei.”
“M-am blestemat singură.”
“Gata” şi trage din nou fermoarul. “Şi nu mai face aşa,
forţezi corzile. În şoaptă sau, cel mai bine, deloc.” Se referă la încercarea
mea de a drege glasul, de fapt singurul sunet pe care pot să-l scot.
Reuşesc să ajung şi la Andrei, aveam programare la 7.30. Se
amuză de felul în care mă reped să scriu când vreau să-l contrazic. Îmi spune
că nu totul are o explicaţie pe fond nervos.
“E prea ciudat, totuşi.”
Mă enervasem cu mulţi ani în urmă când îmi spusese că
problemele cu inima sunt un semn că vreau ca cineva să aibă grijă de mine. “Ştii
că nu sînt isterică” i-am zis atunci,
triumfătoare.